Popasul intre punctele de interes il faceam in cel mai apropiat oras. Agentia a ales de fiecare data cel mai bun hotel din zona, dar asta inseamna doar strictul necesar.
Din ultimul oras, Gyatze , in care am ramas episodul trecut, ne-am mutat in al 2 lea oras ca marime din Tibet , Shigatze. Mi-a placut aici. Am vizitat o manastire care practic era oras in oras. Locuiau aici 700 de calugarii. In urma cu ceva ani erau 2000.
O sa revin cu mai multe amanunte cand “cobor “ de pe Everest, practic ne-am mai oprit aici o data.
Din Shigatze pana la Everest am mai facut un popas, intr-un sat , Shegar. Chiar si in itinerar scria “ keep your expectations low here”. N-a fost chiar chiar asa de rau…cel putin nu pentru mine.
Inainte cu o zi , ne-am luat permisele de intrare in rezervatia “Qomolagma”. Asa il cheama si pe Everest in tibetana si de fapt e o ea pe care o cheama “Zeita”.
Nu stiam la momentul ala ce mare scofala si cu permisele astea, dar ne-au controlat de 4 ori pe drum spre munte.
In sfarsit, sa revin...
Shegar, un sat cu un hotel in mijloc, si multe “restaurante” in jur.
A doua zi am pornit la 6 dimineata sa fim siguri ca ajungem pe cer senin. Drum neasfaltat , 3 ore, numai in zig-zag. Cui ii pasa.
Urcam, si urcam, si mai urcam....la un moment dat soferul nostru, pe care intre timp l-am botezat Pinto, incepe sa scoata niste sunete ca de tobe....ta ta ta ta ta ta ta ta ta !!!...Era semnalul lui ca ne apropiem.
In varf....oooooooooooooohhhhh, Doamne!
Nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit cand am vazut varful Everestului iesind printre nori.
Asa de entuziasmata nu cred ca am fost de mult timp. Toti ne comportam de parca bausem 5 energizante . Nici cuvintele nu ne ieseau, doar radeam ca nebunii si faceam poze. Ghidul si soferii erau obisnuiti. Au vazut reactiile astea de zeci de ori.
Cand ne-am mai potolit emotiile, hai s-o luam din loc. Eu, probabil fiind si cea mai tanara din grup (hm!), eram inca “nelinistita” ...cu ochii la everest, cu mintea aiurea, cu presiunea sangelui se sa dea in clocot....am dat un cap de masina de nu am mai vazut secunde bune, m-am scurs pe bancheta din spate....sangele a inceput sa-mi curga din cap, simteam cum un cucui se chinuie sa iasa prin piele...Masina pornise oricum, ca beteag–nebeteag, trebuia sa ajungem la locul cu pricina. Mi-am revenit intr-un tarziu, mi-am pus sapca pe cap, si am revenit la o stare cat de cat normala.
Primul ceas rau...si era abia ora 8 dimineata.
Ajungem la basecamp Everest, nu ne uitam nici in stanga nici in dreapta, luam un autobuz pentru inca 4 km ,masinile nu mai aveau voie sa treaca. Ajungem la military basecamp, care era de fapt si punctul de frontiera cu Nepal.
Un delusor undeva exact pe linia de unde nu mai puteam inainta ( pe cinstite cred ca era facut de mana omului) , mai urcam un pic...si uite-o, Zeita!
WOW...
Am fost primii in dimineata aia pe deal ...de la vorbit mult si poze si entuziasm, am ajuns la un moment dat sa nu mai scoatem un cuvant. Ne chinuiam sa memoram si cel mai mic amanunt. Urmaream cum se ridica cate un norisor si dispare, sau cum zapada e zvarcolita la poale. Desi era un soare puternic , era frig.
Mi-am scos steagul de rugaciune tibetan si am inceput sa-l intind pe sub niste pietre. Ce mai conteaza la cine te rogi, cum il chema pe Doamne Doamne, rezultate sa iasa!
In sfarsit mai apar cateva grupuri. Era timpul pentru noi sa plecam. Mai mult mergand inainte cu privirea in urma, ajungem la autobuz. Incep sa ma uit printre poze. Aveam o cartela de 4 GB in aparat, plus inca 5 GB de rezerva. Eram pregatita. Ok, le vad pe toate. Superbe! Ma uit la settings. Dracu’ m-a pus! Ma intreaba aparatul ceva...eu zic ”ok” ,...el zice ”no images”....eu “CEEEEEEEEE?”
In cea mai sfarsita voce din lume: “ Cred ca mi-am sters toate pozele!”
Al doilea ceas rau....
S-a oferit unul din prietenii mei sa mearga din nou cu mine pe deal sa mai facem poze. Dar ce folos, alea care le-am pierdut erau adevaratele.
Oricum nu eram in stare sa ma misc, eram ca o carpa. Genunchii mi s-au inmuiat, obrajii mi-erau scursi peste barbie, cucuiul imi bubuia, mai aveam un pic si plangeam...ma mai abtineam de rusine.
Asta e ... am facut cateva poze, doar s-o am pe draga de ea ca amintire ...cand un alt prieten imi sugereaza sa schimb cartela, poate un hacker (doar traim in china) ma poate ajuta.
Ok, o fac si pe asta. Pun o noua cartela de 4 GB.
Atunci imi pica fisa ca e marti -3 ceasuri rele si incerc sa-mi aduc aminte ce altceva nu mi-a mers bine in ziua aia ca sa-mi iasa la numarat. Nu dormisem de la 1 noaptea de emotii si entuziasm. Am considerat ca ala a fost primul ceas rau si l-am contorizat.
Dar nu merge chiar asa.
Continui sa fac poze....ajung la vreo 20. Mergea camera de parca era mitraliera. Nu trece mult si citesc aceeasi propozitie draga mie: No images.
Al 3 lea ceas venise...
Nici nu ma enervez. Era singura cartela care o cumparasem din fake market. Si-a dat sorocul dupa exact cata bani am dat pe ea. Nu zic nimic. O schimb cu ultima cartela care o mai aveam goala , de un 1 GB...si mai aveam 5 zile de vacanta. Din 10 GB am ramas cu 2.
Ce sa ma mai enervez, m-am resemnat. Ne intorceam in Shigatze, pe urma Lhasa, o sa iau de acolo o rezerva.
Pe drumul inapoi a fost tare trist. Nu vroiam s-o lasam in urma.
Am stabilit ca i-au pozele de la prietenii mei , doar erau 2 familii cu 2 camere fiecare. Si toata lumea a facut poze la toata lumea.
Seara la hotel, acelasi sat nacajit, nimeni nu avea chef de nimic , ne-am dus la culcare.
Urmau 5 zile pline de surprize, placute de data asta.
.......................................
........................................
Si ca sa nu las povestea asta cu un gust amar, sunt fericita sa va anunt ca am recuperat 90 % din pozele de pe cartela cu pricina...din care sunt incantata sa va arat cateva.
Wei Ding sa traiasca!
Din ultimul oras, Gyatze , in care am ramas episodul trecut, ne-am mutat in al 2 lea oras ca marime din Tibet , Shigatze. Mi-a placut aici. Am vizitat o manastire care practic era oras in oras. Locuiau aici 700 de calugarii. In urma cu ceva ani erau 2000.
O sa revin cu mai multe amanunte cand “cobor “ de pe Everest, practic ne-am mai oprit aici o data.
Din Shigatze pana la Everest am mai facut un popas, intr-un sat , Shegar. Chiar si in itinerar scria “ keep your expectations low here”. N-a fost chiar chiar asa de rau…cel putin nu pentru mine.
Inainte cu o zi , ne-am luat permisele de intrare in rezervatia “Qomolagma”. Asa il cheama si pe Everest in tibetana si de fapt e o ea pe care o cheama “Zeita”.
Nu stiam la momentul ala ce mare scofala si cu permisele astea, dar ne-au controlat de 4 ori pe drum spre munte.
In sfarsit, sa revin...
Shegar, un sat cu un hotel in mijloc, si multe “restaurante” in jur.
A doua zi am pornit la 6 dimineata sa fim siguri ca ajungem pe cer senin. Drum neasfaltat , 3 ore, numai in zig-zag. Cui ii pasa.
Urcam, si urcam, si mai urcam....la un moment dat soferul nostru, pe care intre timp l-am botezat Pinto, incepe sa scoata niste sunete ca de tobe....ta ta ta ta ta ta ta ta ta !!!...Era semnalul lui ca ne apropiem.
In varf....oooooooooooooohhhhh, Doamne!
Nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit cand am vazut varful Everestului iesind printre nori.
Asa de entuziasmata nu cred ca am fost de mult timp. Toti ne comportam de parca bausem 5 energizante . Nici cuvintele nu ne ieseau, doar radeam ca nebunii si faceam poze. Ghidul si soferii erau obisnuiti. Au vazut reactiile astea de zeci de ori.
Cand ne-am mai potolit emotiile, hai s-o luam din loc. Eu, probabil fiind si cea mai tanara din grup (hm!), eram inca “nelinistita” ...cu ochii la everest, cu mintea aiurea, cu presiunea sangelui se sa dea in clocot....am dat un cap de masina de nu am mai vazut secunde bune, m-am scurs pe bancheta din spate....sangele a inceput sa-mi curga din cap, simteam cum un cucui se chinuie sa iasa prin piele...Masina pornise oricum, ca beteag–nebeteag, trebuia sa ajungem la locul cu pricina. Mi-am revenit intr-un tarziu, mi-am pus sapca pe cap, si am revenit la o stare cat de cat normala.
Primul ceas rau...si era abia ora 8 dimineata.
Ajungem la basecamp Everest, nu ne uitam nici in stanga nici in dreapta, luam un autobuz pentru inca 4 km ,masinile nu mai aveau voie sa treaca. Ajungem la military basecamp, care era de fapt si punctul de frontiera cu Nepal.
Un delusor undeva exact pe linia de unde nu mai puteam inainta ( pe cinstite cred ca era facut de mana omului) , mai urcam un pic...si uite-o, Zeita!
WOW...
Am fost primii in dimineata aia pe deal ...de la vorbit mult si poze si entuziasm, am ajuns la un moment dat sa nu mai scoatem un cuvant. Ne chinuiam sa memoram si cel mai mic amanunt. Urmaream cum se ridica cate un norisor si dispare, sau cum zapada e zvarcolita la poale. Desi era un soare puternic , era frig.
Mi-am scos steagul de rugaciune tibetan si am inceput sa-l intind pe sub niste pietre. Ce mai conteaza la cine te rogi, cum il chema pe Doamne Doamne, rezultate sa iasa!
In sfarsit mai apar cateva grupuri. Era timpul pentru noi sa plecam. Mai mult mergand inainte cu privirea in urma, ajungem la autobuz. Incep sa ma uit printre poze. Aveam o cartela de 4 GB in aparat, plus inca 5 GB de rezerva. Eram pregatita. Ok, le vad pe toate. Superbe! Ma uit la settings. Dracu’ m-a pus! Ma intreaba aparatul ceva...eu zic ”ok” ,...el zice ”no images”....eu “CEEEEEEEEE?”
In cea mai sfarsita voce din lume: “ Cred ca mi-am sters toate pozele!”
Al doilea ceas rau....
S-a oferit unul din prietenii mei sa mearga din nou cu mine pe deal sa mai facem poze. Dar ce folos, alea care le-am pierdut erau adevaratele.
Oricum nu eram in stare sa ma misc, eram ca o carpa. Genunchii mi s-au inmuiat, obrajii mi-erau scursi peste barbie, cucuiul imi bubuia, mai aveam un pic si plangeam...ma mai abtineam de rusine.
Asta e ... am facut cateva poze, doar s-o am pe draga de ea ca amintire ...cand un alt prieten imi sugereaza sa schimb cartela, poate un hacker (doar traim in china) ma poate ajuta.
Ok, o fac si pe asta. Pun o noua cartela de 4 GB.
Atunci imi pica fisa ca e marti -3 ceasuri rele si incerc sa-mi aduc aminte ce altceva nu mi-a mers bine in ziua aia ca sa-mi iasa la numarat. Nu dormisem de la 1 noaptea de emotii si entuziasm. Am considerat ca ala a fost primul ceas rau si l-am contorizat.
Dar nu merge chiar asa.
Continui sa fac poze....ajung la vreo 20. Mergea camera de parca era mitraliera. Nu trece mult si citesc aceeasi propozitie draga mie: No images.
Al 3 lea ceas venise...
Nici nu ma enervez. Era singura cartela care o cumparasem din fake market. Si-a dat sorocul dupa exact cata bani am dat pe ea. Nu zic nimic. O schimb cu ultima cartela care o mai aveam goala , de un 1 GB...si mai aveam 5 zile de vacanta. Din 10 GB am ramas cu 2.
Ce sa ma mai enervez, m-am resemnat. Ne intorceam in Shigatze, pe urma Lhasa, o sa iau de acolo o rezerva.
Pe drumul inapoi a fost tare trist. Nu vroiam s-o lasam in urma.
Am stabilit ca i-au pozele de la prietenii mei , doar erau 2 familii cu 2 camere fiecare. Si toata lumea a facut poze la toata lumea.
Seara la hotel, acelasi sat nacajit, nimeni nu avea chef de nimic , ne-am dus la culcare.
Urmau 5 zile pline de surprize, placute de data asta.
.......................................
........................................
Si ca sa nu las povestea asta cu un gust amar, sunt fericita sa va anunt ca am recuperat 90 % din pozele de pe cartela cu pricina...din care sunt incantata sa va arat cateva.
Wei Ding sa traiasca!
2 comentarii:
no....uuufffffffff! Las' ca n-a fost asa de rau...un cap de masina si pierderea pozelor? recuperate apoi? fain! Tare misto Tibetul asta! Cred ca ai fost tare fericita pe acolo. Auzi, de la inceput am tot vazut carpe colorate, printre pietre...este covorasul pentru rugaciune de care ai pomenit? Astept episoadele urmatoare, povestitoarea mea! Te pup
steagul de rugaciune de care am pomenit e ca un sirag cu foarte multe ( intre 30 si 50 de bucati) de steguletze de diferite culori, prinse pe o sfoara, pe care sunt scrise texte din invataturile lui Buda. Se atarna in locuri cat mai inalte.
Trimiteți un comentariu